Scoala soferi Brasov Handra Francisc

Masuri pentru sacelenii cu nevoi speciale

Cu toţii am trecut cel puţin o dată, nepăsători, pe lângă o persoană cu dizabilităţi: un om în scaun rulant, un nevăzător ori cu alte probleme. Până nu cunoşti o persoană de acest gen, nu ai cum să-i înţelegi nevoile, dificultăţile cu care se confruntă.

Nu cu mult timp în urmă, l-am cunoscut pe Sorin. M-a şocat prima frază pe care mi-a spus-o după salut: „Cristi, eu am fost ca tine! Aveam firma, 12 angajaţi, o viaţă normală. De 2 ani sunt aşa”. “Aşa” însemnând în scaun rulant ca urmare a unui accident rutier. Accident care a schimbat nu doar viaţa lui, ci şi viața familiei lui. Tatăl său nu a supravieţuit şocului. Mama şi sora sa sunt, de atunci, preocupate ca Sorin să aibă un minim de confort psihic şi fizic.

Merge cât de des poate la recuperare. E un luptător! Deșii medicii l-au descurajat, el nu a renunţat să spere şi cu siguranţă va merge din nou. Până atunci, se luptă cu autorităţile pentru dreptul lui şi a celor ca el, la o viaţă normală. Locuieşte pe str. Dealului, o stradă în pantă, care seamănă mai mult cu o rampă sau o albie de rău secată. Revolta lui e mai mult decât îndreptăţită:  o stradă din vecinătate se asfaltează … str. Cerbului, dar strada lui – nu.

El a făcut cerere la Primărie, a invocat prevederile legii 448/2006 care spune că autorităţile locale sunt obligate să asfalteze cu prioritate, străzile unde locuiesc persoane cu dizabilităţi locomotorii.
E revoltat că această lege şi persoanele cu astfel de dizabilităţi nu sunt luate în seamă, că nu au nici măcar în centrul oraşului cum să traverseze strada. Rampele de la unele instituţii lipsesc sau sunt făcute fără a se respecta prevederile legale, înclinaţia şi lungimea optimă. Este drept că formaţiunile politice nu i-au în calcul persoanele de acest gen, decidenţii nu se străduiesc să le satisfacă cerinţele iar noi, ceilalţi, chiar dacă empatizam cu ei, îi ignorăm.

Ei au nevoie de noi, trebuie să le dăm o mâna de ajutor şi să le uşurăm viaţa. Autorităţile locale pot şi TREBUIE să facă tot ce este nevoie în acest sens: să construim rampe de acces în toate instituţiile, să modificăm trotuarele în dreptul trecerilor de pietoni pentru a asigura accesul lin, să subvenţionăm transportul lor către clinicile de recuperare, să instruim personalul funcţionăresc – cu predilecţie şoferii de autobuze, să-i implicăm în activităţi cultural – social – sportive, să le facilităm întâlniri pentru a dezvolta proiecte dedicate lor sau chiar şi numai pentru a socializa.

Mesajul pe care noi cei care nu avem pe nimeni apropiat într-o asemenea situaţie, este: ŢI SE POATE ÎNTÂMPLA ŞI ŢIE! Haideţi să nu mai ignorăm persoanele cu nevoi speciale, ei există, trăiesc printre noi şi este la îndemâna noastră să le fim de ajutor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *